[Nettime-ro] eruptzie kessler

[Artisti Romani <artistiromani@gmail.com>]

prima pagina

2009 Editia Scrisa IUL 14 Fata Babei

Erwin Kessler Cultura

F

ata Babei a fost şi ea la Sfânta Duminică. Fata moşului hrănise cum se
cuvine copiii sfintei, jivine felurite şi fioroase, cum bine se ştie. Dar
fata Babei le-a opărit la lăut, iar la masă le-a afumat bucatele. La plecare
a înhăţat lada cea mai frumoasă, din care însă, odată ajunsă acasă, nu au
ieşit bogăţii, ca la fata moşului, ci balauri, care au înghiţit-o şi pe ea,
şi pe babă. Împins de Baba, profesorul pictorilor de profesie, Vladimir
Zamfirescu a înhăţat şi el, de atâta amar de vreme, lada cea strălucitoare a
artei mari dintotdeauna - teme importante, recognoscibile şi grave (de
preferinţă biblice, quijotice, danteşti), stiluri consacrate
(realisto-impresioniste, cu nuanţe şi emacieri expresioniste), dar, mai
ales, a aruncat peste acestea plasa sclipitoare şi lipicioasă a unui
existenţialism spiritualist difuz, în care intelectualii cad victime cu
graţie şi gratitudine pentru mingea ridicată la fileul hermeneutic.

Expoziţia de la Sala Dalles, amplă, grandioasă şi profund neigienică, arată
cum din lada ţinută strâns de artist ies, mereu, cohorte de lighioane
flămânde şi nemulţumite, ce îmbăloşează mai tot ce ating din valorile pe
care le evocă impenitent, de la El Greco la Caravaggio, de la Rembrandt la
Renoir şi de la Cranach la Marcel Duchamp. Fără să facă artei un deserviciu
atât de mare ca Baba, pictura lui Vladimir Zamfirescu, citat pauper şi
denaturat al artei din muzee, este profund ostilă şi dăunătoare picturii ca
pictură, ca iconografie, ca profesie şi ca vocaţie. Trebuie să fii orb în
Metropolitan ca să nu vezi diferenţa de esenţă dintre Aristotel cu bustul
lui Homer (1653) de Rembrandt (păzit, într-o poză pretenţioasă, de către
fiul-fata Babei) şi Bărbat cu ţestoasă (2006), de acelaşi Zamfirescu. La
Rembrandt, Aristotel contemplă melancolic figura vizionară a orbului Homer,
al cărui furor poetic, rapt şi handicap psihic suprapus celui fizic, i-a
deschis, totuşi, lumi şi sensuri nemuritoare, la care raţiunea, filosoful
însuşi, doar jinduieşte, copleşit de admiraţie şi neputinţă totodată.

Omul cu ţestoasa lui Zamfirescu este, comparativ, doar o glumă de salon din
Crucea de Piatră: în poala bărbatului împrumutat de la El Greco se află
broasca mică strânsă în căuşul palmelor până scoate capul la deţinătorul
trist, retras într-un extaz ursuz. Dacă este luată în consideraţie şi
factura plastică a celor două piese, diferenţa cosmică dintre pasta ascunsă
şi întors aurită a lui Rembrandt şi luciul sterp, ca al urmei de limax pe
asfalt, al penelului zamfirescian, atunci se va înţelege de ce între arta
mare din muzee şi sechelele babiste actuale există nu o diferenţă de epocă
sau de nuanţă, ci una de natură. E vorba despre două lumi opuse: lumea artei
şi lumea lui ca şi cum, lumea epigonilor ce calcă grobian pe mormântul
maeştrilor de altădată, pretinzând că sădesc pios panseluţe. Acest lucru se
vede clar în nuduri, temă exploatată la noi până la restrişte de Zamfirescu
şi comperii lui, de Stendl, Câlţia, Ilfoveanu, Anghel, ba chiar şi de
Bernea, artişti capabili de o obscenitate sordidă, mohorâtă, drapată
cultural cu libidinoase aluzii şi alibiuri morale, prin vălurile fariseice
ale cărora se citeşte concupiscenţa cea mai netă cu un privitor veros,
pretins voyeur intelectual, în fapt doar un Mitică ce face cu ochiul la una
mică.

Livrescului funebru şi retrograd al acestei obscenităţi i se opune
pornografia necruţătoare, electrică, brutală şi ultragiantă şi, prin
aceasta, mai sănătoasă, critică şi cauterizantă, practicată relativ recent
de Gorzo, Suzana Dan sau Tara, artişti vitali şi deschişi, imuni la
complacerea în miturile culturale clorotice, defuncte. Arta de tip
zamfirescian, manieristă, pedant culturalistă şi fraudulentă estetic, ridică
şi compromite totodată una dintre cele mai importante probleme ale artei
actuale, anume: cum e cu putinţă ceva vechi? În arta contemporană, în care
este cu putinţă, ca normă, doar noul, ce relevanţă mai are depozitul de
valori şi aptitudini, de tehnici şi trăiri pe care l-a constituit practica
milenară a artei? Modelul zamfirescian oferă un răspuns facil: artistul e un
arhivar al memoriei culturale pe care o evocă privitorului avizat, ambii
complăcându-se într-un fel de play-back estetic pe hituri de Picasso et co.,
artistul prefăcându-se că are geniu, iar publicul prefăcându-se că are gust.


Cum e cu putinţă acum ceva vechi ne arată însă artişti precum Ioana Bătrânu
sau Dan Perjovschi. Perjovschi este un tehnocrat ce promovează desenul
ritual tip Tassili, adus la zi prin corectitudinea politică cea mai
radicală, prin mascarea divertismentului în avertisment şi a cinismului în
bune intenţii. Ioana Bătrânu e un egocrat fervent, ce practică o pictură de
secol XIX cu sensibilitatea şi spaimele secolului XV, pentru a susţine o
nostalgie vehementă, spirituală, de secol XXI. Ambii dau un rost acelui
strat vechi de abilităţi şi reprezentări din memoria noastră colectivă.
Vladimir Zamfirescu, cu verniul supra-abundent al pânzelor sale, pe care
plutesc insule prost uscate şi zgaibe de pastă, cu personajele sale roase de
vid şi cu temele sale lubric ludice şi tern intelectuale, e doar robul
balaurilor aduşi de fata Babei în ograda artei. //
_______________________________________________
Nettime-ro mailing list
Nettime-ro@nettime.org
http://www.nettime.org/cgi-bin/mailman/listinfo/nettime-ro
-->
arhiva: http://amsterdam.nettime.org/